Soluţii pentru crizele financiare

Fiind preocupaţi în modul cel mai firesc posibil de soarta propriilor economii, tindem să ignorăm faptul că criza financiară mondială a ridicat câteva întrebări fundamentale: am ajuns oare la capătul liberalismului? Şi dacă este să reglementăm, atunci cum anume să o facem?

De curând am iniţiat o serie de postări în jurul acestei teme. Nu am să mă opresc în detaliu asupra ideilor astfel lansate, dar am să preiau, totuşi, câteva afirmaţii de bază.

Reglementările sunt naturale

Poate că este inutil (sau prea târziu!) să ne întrebăm de unde vin regulile. Am edificat o civilizaţie a cărei valoare supremă este libertatea şi, în pofida acestui fapt, ne simţim în largul nostru atunci când suntem înconjuraţi de reguli. O competiţie sportivă ar fi absurdă, dacă nu ar fi organizată conform anumitor reguli; am zice că un proces de selectare a angajaţilor nu este transparent, dacă nu se conformează anumitor reguli; acceptăm cu naturaleţe regulile etichetei şi învăţăm devreme că obligaţiunile contractuale reprezintă tot reguli. Jean-Jacques Rousseau rezolvă acest paradox explicând că regulile (aceleaşi cu legile) există în virtutea faptului că cetăţenii renunţă voluntar la voinţa sa proprie în favoarea rezultatului unui sufragiu care reprezintă voinţa generală a comunităţii. În acel moment, voinţa individuală ca şi cum încetează să mai existe fiind substituită ca atare de voinţa generală.

În acest sens, de la Rousseau încoace, regulile sunt lucrul cel mai natural din câte se pot întâmpla acestui animal politic – Omul. Totodată, este important să realizăm că nu suntem singulari ca specie în această familiaritate cu regulile. Toate animalele sociale – de la cetacee la primate – deja posedă, într-un fel sau altul, un gust înnăscut pentru relaţii ierarhice. „Înnăscut” – e cuvântul cheie, deoarece, admiţând că comportamentul social al animalelor a fost dictat de evoluţie, trebuie să recunoaştem că, într-un mod cu totul special, oamenii au abilitatea de a crea reguli noi, modifica reguli vechi, renunţa la reguli şi a le adapta în dependenţă de situaţie.

Este logic să ne întrebăm la această etapă: ce face o regulă – regulă? Or, prin ce sită magică trece voinţa individuală înainte de a deveni voinţă generală?

Reglementările sunt compromisuri

Contemporanul lui Rousseau, Jeremy Bentham observă că regulile reprezintă o funcţie a utilităţii. Regulile nu sunt cine ştie ce opere ale naturii, ci rezultatul unor compromisuri raţionale, bilanţul avantajelor şi a dezavantajelor. Principiul, pe care Bentham în mod romantic (şi oarecum caraghios) îl numeşte principiul maximei fericiri pretinde că o lege este corectă dacă „îi face fericiţi pe cei mai mulţi” (the greatest happiness of the greatest number). De o parte şi de cealaltă parte a balanţei, Bentham plasează „plăcerile” şi „durerile”. Astăzi numim această balanţă analiza cost-beneficiu.

Aceiaşi idee se regăseşte şi în analiza impactului, care nu este altceva decât o succesiune de întrebări relevante subiectului: care este obiectivul compromis? cum definim problema? care sunt opţiunile de soluţionare a probleme? care sunt beneficiile fiecărei opţiuni în parte? care sunt costurile fiecăreia? dar impactul asupra concurenţei? asupra inovaţiei? Lista poate continua oricât ne-am dori. În prezent se consideră relevant să se pună în vizor şi impactul asupra mediului şi impactul asupra sărăciei.

Personal, am avut oportunitatea să particip la un seminar organizat de CEF la Ljubljana dedicat aplicării Analizei Impactului Reglementărilor (RIA) în sectorul financiar. Timp de două zile am asimilat, de rând cu alţi participanţi din Europa de sud-est, abecedarul RIA pentru ca în ultima zi să aplicăm cunoştinţele astfel acumulate într-un exerciţiu practic bazat pe reglementări reale din ţările din regiune. Revelaţia acelui seminar a fost faptul că se poate învăţa RIA în doar câteva zile. Nu vreau nicidecum să diminuez din importanţa cunoştinţelor specializate. Cu certitudine, am fost avantajaţi de faptul că informaţia de fond era deja culeasă, iar în exerciţiul nostru am fost ghidaţi de practicieni experimentaţi. Și totuşi, succesul exerciţiului a fost bazat pe faptul că, la fel ca şi tabla înmulţirii, analiza impactului nu este prerogativa unor ţări anume, iar pentru utilizarea ei nu sunt necesare anumite condiţii speciale.

După cum cunoaştem, în Republica Moldova RIA este lege pentru toate actele normative care reglementează activitatea de întreprinzător, mai puţin actele din sectorul financiar-bancar. Însă exact în acest sector bântuit (mă refer la sectorul bancar mondial) se află miezul problemei: cum s-a ajuns ca reglementările existente să pice într-un mod atât de lamentabil testul şi care sunt soluţiile posibile?

Reglementări pozitive vs. reglementări negative

Diferenţa între sistemul legal anglo-saxon şi cel continental (înrădăcinat în Codul Civil napoleonic) este principială în raport cu spiritul legilor. În timp ce Marea Britanie a fost fidelă redacţiei negative a legilor (care interzicând ceva, lasă să se înţeleagă că restul e permis), continentul a evoluat în direcţia redacţiei pozitive a legilor care devin din ce în ce mai prescriptive. Britanicii au dezvoltat un sistem legal în care statul e “un rău mai mic”, intervenţia lui este în general nedorită, însă acceptată atunci când se justifică printr-un interes public bine conturat. (Apropo de Israel, este curios să observăm că şi cele 10 porunci au fost emise în redacţia negativă: să nu ucizi, să nu-ţi doreşti soţia vecinului tău, etc.)

Diferenţa este de semn.

Să luăm un exemplu. Regula cunoscută din biliard, conform căreia bila neagră este lovită ultima, poate fi formulată în felul următor:

• Nu ai voie să loveşti bila neagră; sau
• Trebuie să loveşti doar bilele colorate.

Observăm imediat că diferenţa este formală – negativ vs. pozitiv, deoarece în jocul de biliard ambele redacţii duc la un singur efect: bila neagră e lovită ultima. Totuşi, în viaţa reală, alegerea între a interzice şi a prescrie ceva conferă acţiunilor jucătorilor un curs diferit.

Caracterul negativ al regulilor de joc favorizează inovaţia. Redacţia lui “este permis orice dacă nu e interzis” stimulează explorarea unor domenii nereglementate, ducând la apariţia a noi instrumente, noi metode, noi produse. Este de la sine înţeles că “noul”, aflându-se într-un spaţiu nereglementat, poate aduce mari beneficii, dar poate cauza şi anumite pagube. “Noul” nu a fost testat niciodată pe viu şi reprezintă un element volatil per se. La polul opus, reglementările pozitive favorizează echilibrul, stabilitatea. Regulile prescriptive fac dificilă inovaţia. Este foarte puţin probabil să oferi un instrument “nou” într-un cadru normativ prescriptiv fiindcă pentru a-l traduce în viaţă este necesar să ajustăm mai întâi regulile.

Când mă gândesc la cele două abordări în stabilirea regulilor, îmi imaginez o competiţie între un cal sălbatic, nărăvaş şi un cal înhămat la trăsură. Nu este sigur cine ajunge primul la linia de finiş, căci deşi calul înhămat la trăsură se deplasează mai încet (trăsura este, desigur, plină cu prescripţii normative), cel nărăvaş riscă să se abată de pe traseu. Și totuşi, dacă nu o face, el va fi cu siguranţă cel ce va învinge. Or, este inutil să mai adaug că sistemul bancar american s-a dovedit a fi calul nărăvaş, iar sistemul bancar moldovenesc -calul înhămat la trăsura reglementărilor.

Este totuşi oportun să constatăm aici că “noul” alimentează progresul , nicidecum – prescripţiile normative…

Aplicaţii practice

La starea actuală a lucrurilor se lipesc de minune cuvintele din banc: avem o noutate bună şi un proastă. Pe care doriţi prima?

• Noutatea bună: ţările care au adoptat reglementări pozitive (inclusiv RM) vor fi afectate mai puţin de criză;
• Noutatea proastă: ţările care au adoptat reglementări negative vor depăşi criza şi vor continua să inoveze.

În realitate acest lucru urmează a fi demonstrat. Cred că ar fi interesant să verificăm această ipoteză: criza financiară este asociată ţărilor cu reglementări negative. Ca să verificăm acest lucru va fi suficient să alegem două blocuri de ţări – A. Ţările anglo-saxone (plus Israel, Japonia, ţările scandinave); şi B. Ţările Europei continentale (cu excepţia economiilor în tranziţie). Mă aştept ca blocul A să genereze ritmuri de creştere economică mai înalte decât blocul B, dar şi o incidenţă mai frecventă a crizelor şi o volatilitate mai înaltă a creşterii.

Fundamentul teoretic al ipotezei lansate este studiul lui Daron Acemoglu, Simon Johnson şi James A. Robinson privind rolul instituţiilor în creşterea economică. Teoreticienii creşterii economice demonstrează empiric că regulile de joc (instituţiile) sunt decisive în explicarea creşterii economice. Îndrăznesc să adaug că regulile de joc sunt decisive nu doar pentru creşterea economică, ci şi pentru devierea standard a creşterii. Altfel spus – pentru incidenţa crizelor. Anticipez că în perioade rezonabile de timp performanţa regulilor de joc va fi aproximativ aceiaşi atât pentru ţările caracterizate prin reguli pozitive, cât şi pentru cele caracterizate prin reguli negative – în caz contrar unul din sistemele alternative ar avea câştig de cauză şi toată lumea l-ar fi adoptat drept ideal.

Totuşi, dacă reglementările pozitive înseamnă stabilitate şi stagnare, iar reglementările negative -inovaţii şi criză, mă întreb dacă e posibil să alegem în mod raţional între aceste mere şi portocale? Mai presus decât asta: există şi altfel de fructe?

Poliţa de asigurare anti-criză

Folosind metafora propusă anterior, reformulez sarcina noastră: trebuie să asigurăm ca mânzul nărăvaş să nu se abată de la traseu. În termeni practici asta înseamnă să stabilim un sistem de motivaţie (incentives) care să-l determine să dorească acest lucru.

Unica soluţie care mi-a venit în minte este că ar fi util să combinăm cele două opţiuni de reglementare. Ce-ar fi dacă, reglementările prudenţiale a sistemului financiar american să rămână mai mult sau mai puţin intacte (cu excepţia inevitabilelor retuşări urmare a lacunelor vădite din domeniul supravegherii), în schimb să se adauge un element nou: asigurările contra crizei.

Chiar aşa, dacă crizele financiare sunt inevitabile, iar efectele lor seamănă cu efectele cataclismelor naturale, de ce nu am putea stabili un minim de capital de rezervă care să fie depozitat la un asigurător mondial? Un fel de Fond Internaţional de Garantare a Depozitelor.

Ţinând cont de suma astronomică pe care ne-o facturează criza financiară mondială, eu cred că merită de promovat această idee.

Dumneavoastră ce ziceţi?